De când mă știu, am luptat pentru o viață normală… cu societatea românească, uneori cu oamenii cu care am intrat în contact și chiar cu mine însămi. Fraza aceasta mă descrie pe mine: Dana Mierluț, persoană cu dizabilități locomotorii în vârstă de 27 de ani, Content & Copywriter de meserie.
Cei care îmi află traseul vieții, sunt fascinați de evoluția mea. Mulți îmi spun că mă admiră, că îmi apreciază perseverența și faptul că mi-am depășit „condiția”. Puțini știu însă că oportunitățile nu mi s-au așternut întotdeauna frumos în cale și mai ales că nu totul a fost perfect. Am avut momente în care am plâns, în care m-am stresat și în care efectiv nu vedeam luminița de la capătul tunelului. Dar nu am renunțat. Am știut că, indiferent ce ar fi, trebuie să merg mai departe.
Obstacole ce păreau de netrecut
Prima întâmplare ce m-a marcat pe plan profesional a fost în perioada studenției. Eram la master și, asemenea tuturor colegilor mei, mi-am căutat un job.
Îmi amintesc și acum cu un zâmbet amar cum am depus o mulțime de CV-uri atât online, cât și la diverse târguri de cariere, iar oamenii nu știau cum să reacționeze. Nu am fost chemată nici măcar la un interviu. Aveam destule realizări (fără falsă modestie): de la terminarea facultății ca șefă de promoție, la experiență de studii Erasmus și voluntariat în mai multe organizații.
După luni de încercări eșuate de a-mi găsi un loc de muncă, tânăra entuziasmată care eram… a obosit. Apoi mi-a oferit un prieten de la voluntariat o șansă. Îmi plăcea să scriu și mi-a venit mănușă poziția într-o agenție de marketing online.
La un moment dat, la aproximativ 2 ani și jumătate de la angajare, am simțit că locul meu nu mai este acolo. Mi-am dorit mai mult: posibilitatea să încerc experiențe noi, să mă dezvolt pe cont propriu și să-mi ating potențialul. Am visat să zbor spre noi orizonturi, astfel încât să devin cea mai bună versiune a mea.
Am riscat. Mi-am dat demisia și mi-am deschis propria Întreprindere Individuală. Asta imediat ce am realizat că nu mă văd de fapt profesoară de economie (am vrut într-o vreme să predau la liceu).
În naivitatea mea de tânără care a fost mult timp ferită de către familie de realitatea crudă a existenței pe pământ, am crezut că astrele se vor alinia cum ai bate din palme în favoarea mea. N-a fost tocmai așa.
Între speranță și frică
Clienții au întârziat să apară. În schimb, aveam parte din plin de stres, griji și gânduri negre. Luni de zile am câștigat sume de bani infime și am început să îmi pierd inevitabil speranța.
Îmi făceam tot felul de scenarii. Oare voi avea vreodată clienți? Sau poate că nici măcar nu este vorba despre asta. Sunt suficient de bună ca oamenii să își dorească să apeleze la serviciile mele? Merit această schimbare sau m-am întins mai mult decât mi-e plapuma și era mai bine să fi rămas în confortul agenției?
Pe atunci, aveam un salariu fix, mic, dar stabil. Programul era flexibil și puteam veni cu idei pentru a-mi îmbunătăți procesul de lucru. Pe șef îl stresam eu mai degrabă decât să o facă el. Ce a fost în capul meu de am plecat?!
Doar mentorul meu și mama știau gândurile care mă apăsau. Totuși, nu le-am recunoscut cu adevărat că îmi regretam jobul. Cert este că nici măcar ele, două dintre cele mai puternice femei pe care le cunosc, nu reușeau să mă liniștească deplin. Mi-au spus că durează până să îți faci un nume, iar eu sunt pe drumul corect.
În mintea mea se afla constant frica legată de dizabilitatea mea. Cine va vrea să lucreze cu o „handicapată”? Am urât dintotdeauna acest termen, dar în subconștient mă măcina. Îmi era atât de frică de asta, încât eu, extrovertita convinsă, m-am închis tot mai mult în mine pe această latură.
Deși am privit întotdeauna pensia de invaliditate ca pe un sfârșit (în opinia mea, asta înseamnă că nu poți face absolut nimic și pentru mine este de neconceput așa ceva), devenea o ofertă tot mai tentantă. Ajunsesem să cred că poate ar trebui să mă resemnez. Am încercat și am dat greș, nu e de mine…
Din fericire, nu m-am lăsat atrasă acolo. Mi-am mai pus un termen până când să reușesc să am cel puțin 3 colaborări noi. Și am muncit mai mult decât oricând pentru a-mi îndeplini obiectivul. Am lucrat la brandul meu personal, mi-am trimis oferta de servicii la mai mult de 100 de companii și le-am spus tuturor cunoscuților mei că sunt deschisă pentru sugestii. Încet, dar sigur, au venit rezultatele.
Planuri de viitor
Lucrurile îmi merg din ce în ce mai bine. Am tot mai mulți clienți, am început să țin și cursuri de profil, iar acum intenționez să-mi formez o echipă cu care să lucrez. Pentru siguranța despre care vorbeam, mi-am găsit chiar și un job part-time în domeniul marketingului. Și mai țin traininguri de diversitate și incluziune, pe care le iubesc.
Însă știu că aceasta este doar începutul. Voi avea multe alte piedici, tot mai provocatoare cu fiecare pas pe care îl voi face în cariera mea. Va fi greu și totodată extrem de frumos. Mi-am învățat lecția: nu trebuie să disper în momentele dificile. Pur și simplu am nevoie de o pauză scurtă, în care să mă adun, ca pe urmă să pot da tot ce este mai bun din mine.
Spre deosebire de ceilalți oameni, noi, persoanele cu dizAbilități, avem un colac de salvare în caz de eșec – pensia de invaliditate. Cu toate acestea, nu trebuie să o folosim ca o scuză pentru a ne menține pe loc. Creșterea e utilă oricui, inclusiv nouă. Așadar, de ce să ne mulțumim cu puțin, când putem să facem performanță?
Visurile devin realitate, dacă muncim serios și nu renunțăm la ele.
